Familia politică europeană a PD-L conduce Europa

Candidatul PD-L, suceveanul Petru Luhan, îi îndeamnă pe români să aleagă cu mare atenţie pe 7 iunie 2009.

Luhan spune că după ultimele sondaje, Partidul Popularilor Europeni, la care este afiliat PD-L, îşi va consolida în mod semnificativ poziţia în viitorul Parlament European.

“O proiecţie a viitorului Parlament realizată în urmă cu câteva zile de compania internaţională de PR Burson-Marsteller, pe baza unui model statistic dezvoltat de trei specialişti în ştiinţe politice: Simon Hix (London School of Economics), Michael Marsh (Trinity College Dublin), şi Nick Vivyan (London School of Economics), arată că viitoarele alegeri vor consolida în mod semnificativ poziţia Partidului Popular European”, a mai spus Luhan.

Candidatul sucevean pentru un post de europarlamentar a precizat că PPE, familia europeană a democrat-liberalilor, “practic conduce Europa” şi a exemplificat prin Hans Gert Poettering, preşedintele Parlamentului European, care reprezintă PPE sau José Manuel Barroso, actualul preşedinte al Comisiei Europene.

“În acest moment două dintre cele mai importante instituţii ale Uniunii Europene sunt conduse de reprezentanţi ai PPE. În Parlamentul European majoritatea comisiilor importante sunt conduse de reprezentanţi ai partidului popular iar la nivel european, 14 şefi de stat şi de guvern sunt membri ai PPE. Românii nu trebuie să îşi irosească votul şi trebuie să aleagă cel mai puternic partid european – PPE, partidul la care se vor afilia europarlamentarii PD-L. Numai aşa votul lor va conta cu adevărat”, a încheiat Petru Luhan.

Elemente de background

Estimarea lui Hix şi Marsh arată că dintre cele 736 de mandate de europarlamentari, 285 ar putea aparţine grupului popularilor europeni (PPE), faţă de 217 pentru socialişti (PSE); cel de-al treilea grup, cel al liberalilor, ar urma să aibă 73 de mandate. Procentual, popularii ar putea avea circa 39%, socialistii – 30% si liberalii – 10%, restul mandatelor revenind unor grupuri mai mici: verzii din Germania, Franta, Italia, apoi stanga radicală asociată îndeobşte cu ecologistii nordici, în al treilea rând nationaliştii şi, în fine, neafiliaţii  şi-ar putea împarţi aproape în mod egal locurile rămase.